Poți lăsa posterității (semiologic vorbind) varii semne, mai mult sau mai puțin memorabile :
- siajul (dâra lăsată de vapoare în deplasarea lor) – timpul îl șterge aproape instant, imediat ce ai trecut pe-acolo…
- nămeții (troienele) – temperaturile pozitive îi fac invariabil să dispară, transformându-i în cu totul altceva decât au fost …
- brazdele – ca cele ale plugului de tractor – au viață ceva mai lungă… toamna însă aduce cu ea un alt tractor, care ajuns acolo, la acel loc, creează alte semne, alte brazde… uneori pe o direcție perpendiculară pe cea existentă!
- numeroase întrebări… eterne pentru că cel care le-a generat nu mai este… răspunsul lor neputând fi aflat nicicând… doar se fac supoziții cu privire la un posibil răspuns…
- nimic – e cazul celor despre care se poate afirma fără tăgadă că „au făcut umbră pământului degeaba”… semnul „rămas” după ei este … umbra… și nimic altceva!
NB : Umbra, ca element semiotic, este și mai efemeră decât siajul – dâra lăsată de vapoare în mersul lor – cu care am inceput …
La vârsta senectuții, omul încearcă adesea bilanțuri, trage linie vrând sa însumeze… de multe ori, la prima vedere, nu prea are ce aduna… neliniștile metafizice încep să îl cutreiere… dă în scepticism cioranian… dar așa cum a spus-o chiar marele filozof „nu merită să te sinucizi, căci oricând ai lua această decizie, este mult prea târziu”… și atunci la ce bun?… sau cum ar zice niște rude ale mele de la țară – „…ca ce ?” – asta însemnând „la ce bun?”
Daca vom căuta mai atent, tot vom găsi un summum al existenței noastre, cu care să ne alinăm anii grei ai bătrâneții…
Și-apoi copiii ? …care dacă există și n-au săvârșit nu știu ce grozăvii, pot fi menționați la realizări… Și nu e puțin lucru… Nu cumva sunt cele mai importante și durabile semne ale trecerii noastre prin această lume?
Sadman
